Țara Luanei sau Athosul Românesc
 
Localnicii spun că „Țara Luanei“ (denumirea metaforică a ținutului muntos al Buzăului), al cărei centru se află la Curbura Buzăului, între Aluniș (Colti) – Nucu (Bozioru) – Ruginoasa (Brăești), este „Poarta lui Dumnezeu“. Acest panteon natural și spiritual cu locuri mitice și mistice, este vatra sihăstriilor din muntii Buzăului, formate încă din preistorie în epoca bronzului (cultura Monteoru) sau începutul primei epoci a fierului (Hallstatt), și ulterior pe un perimetru sacru geto – dac în care erau venerate soarele și apa (izvoare de viată și putere). Locul ascetilor geto-daci a fost luat ulterior de pustnicii creștini, iar mănăstirile ortodoxe apărute în sec. 4 s-au format pe locul sihăstriilor geto-dacice, ansamblul de la Aluniș – Nucu – Ruginoasa fiind cel mai vechi centru călugaresc din Munții Carpati. La acest “stup” de bisericute încrustate în trupul muntelui, forfotind de corvoade, pătruns de zumzetul cântarilor dar mai ales de sunetul toacelor și clopotelor, zdrobind marginile zilelor și nopților veacuri de-a randul, se ajunge în mai multe moduri. Cel mai frecventat traseu este cel prin Valea Buzăului (pe DN 10) prin Pătarlagele – Sibiciu – Colti (DC 69) – Aluniș (DC 71), cu o variantă de poteca peste Culmea Arseniei și Podul Martiriei sau pe DC 78 si DC 89, prin Muscelul Cărămănesc – Budui – Scăieni – Fișici și în continuare spre Nucu, pe DC 85. O altă variantă pornește din DN 10 la Magura, pe DJ 203L spre Pârscov – Cozieni – Bozioru și în continuare pe DC 85 spre Fișici și Găvanele spre Nucu. Zona poate fi accesibilă și pe poteci din satele de pe Valea Bâscii Roziliei sau pe DJ 203K care uneste Valea Slănicului, Valea Bălănesei si Valea Bâscii Roziliei, peste Plaiul Nucului și Pintenul Ivănetului. În Țara Luanei aflată în Munții Buzăului, sunt peste 30 de așezări rupestre, iar pe raza localităților Colți, Bozioru și Brăești există zece așezări rupestre locuite de mii de ani, dar și monumente ale naturii, în jurul cărora s-au țesut numeroase basme și legende, dar și povestiri despre dispariții umane și fenomene paranormale. De asemenea, s-au descoperit intrări ciudate în pământ sau locuri în care oamenii s-au confruntat cu fenomene stranii, localnicii povestind despre dispariții neobișnuite ale unor oameni, călătorii în timp sau oseminte de uriași scoase din pământ și ascunse de autorități, aparitii de Obiecte Zburătoare Neidentificate, ape vii, izvoare radioactive, defectări ale aparaturii electrice, voalarea filmelor fotografice etc. Așezările rupestre de la Nucu-Aluniș, cu 29 de locuințe, se află la șase kilometri de centrul comunei Colți, pe raza localităților Colți-Bozioru-Brăești.
 
Vestigiile rupestre de la Aluniș (Colți)
 
In satul Aluniș, situat la 3 km nord est de Colți, se ajunge pe un drum pitoresc ce șerpuiește pe Valea Alunișului și trece pe sub Piatra Corbului și Moțoca și pe lângă fostele mine de chihlimbar. Drumul străbate cătunul Strâmba, de unde se pot vedea plaiurile Alunișului, Poiana Martirei și vârfurile gemene ce străjuiesc Poiana Cozanei. Primii 2,5 kilometri sunt asfaltați, dar situația se îngreunează ulterior, însă drumul e mult mai spectaculos dacă e urmat pe jos prin liniștea deplină, simțind adierea ușoară a vântului ce acompaniază curgerea râului și răcoarea fântânilor cu apă rece și bună.
 
Complexul rupestru de la Alunis, situat pe o latură stâncoasă, ramificatie a culmii Arsenia, între pâraiele Alunisului si Paltinului, este format dintr-o bisericuță si patru încăperi (chilii), partial distruse sau neterminate. Biserica, folosită și azi ca lăcas de cult, are hramul “Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul”. Cele mai vechi urme de datare sunt scrise cu litere chirilice pe unul din pilastri (1548), iar pe peretele nordic al altarului sunt inscriptionate numele ctitorilor, legendarii ciobani Vlad și Simion, care în urma unui vis au săpat în stâncă sfântul lăcas pe la 1274, căutand icoane. Complexul este atestat documentar pentru prima oară în anul 1351, ca schit de călugări, functionând astfel până în anul 1871, însă atât originile incintelor cât și ale adevăraților constructori rămân momentan necunoscute.
 

 

Biserica “Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul” – Aluniș

 

Complexul este amplasat pe trei niveluri (etaje), primul fiind cel mai bine conservat. Aici se află incinta care funcționează și astăzi ca altar și o chilie, ambele formate din câte două camere. Chilia este spectaculoasă, păstrând urmele sistemului de închidere/blocare a unei uși, un sistem simplu de încălzire format din sobă și horn cu deschidere în ambele camere, un pat cioplit în stâncă cu o mică firidă la bază și numeroase inscripții chirilice.
 
Biserica este formată din două camere așezate perpendicular una față de cealaltă, în ambele fiind vizibile urmele unor lucrări de mărire și reamenajare a spațiului, efectuate cu alte instrumente decât cele originale. Amenajarea propriu-zisă a fost făcută cu o unealtă de lovire, cu 3 – 4 dinți distanțați la câțiva milimetri, care a lăsat pe gresie o textură fină, formată din linii paralele, iar lucrările de mărire au fost efectuate tot cu o unealtă de lovire, formată dintr-un singur dinte ce a lăsat o urma rugoasă, lungă de câțiva centimetri. A doua cameră are în centru un altar din piatră, acoperit cu materiale textile moderne, și bogată în inscripții chirilice cioplite în perioade diferite, iar una dintre scrieri a fost tradusă:
 

Ctitări
Simion Vlad
Ieromonah Daniil EToMoN
Vârtolmiu
Tăinuir(e)

 

 

De o importanță deosebită pentru primul nivel al complexului rupestru de la Aluniș este existența unei inscripții formată din minim 34 de caractere necunoscute, așezate pe 4 rânduri. Alfabetul este complet necunoscut și alte 4 inscripții similare au mai fost găsite pe Valea Buzăului. Este probabil cel mai vechi text din complexul rupestru de la Aluniș și cheia misterului ce înconjoară identitatea celor ce au construit incintele originale. Tot la primul nivel se află o incintă neterminată, contururile altor două incinte ce urmau a fi amenajate, un presupus text funerar și treptele sculptate în gresie, ce ar fi trebuit să permită accesul la nivelul 3. Aceste trepte sunt acoperite de pridvorul de lemn care a fost adăugat altarului în sec. 19. Privind spre podul acestui pridvor, se observă că lucrul la scară a fost abandonat, ultima treaptă fiind doar pe jumătate cioplită.
 

 

Interior complex rupestru – Aluniș

 

Accesul spre al doilea nivel se face pe o pantă amenajată prin săparea unor adâncituri în gresie pentru fixarea picioarelor și a mâinilor. Aici se află o singură incintă formată dintr-o singură cameră, deasemenea neterminată. Interesante sunt firidele de la exterior, care fixau un pridvor de lemn și un mic pod pentru a înlesni accesul înăuntru, și seria de adâncituri cioplite în peretele exterior, cu rol de scară către horn. La câțiva metri distanță, pe un perete de stâncă se observă incizia unei forme hieroglifice.
 
Al treilea nivel, total distrus, adăposteste urmele altor incinte, ce au stimulat prin forma lor imaginația oamenilor, ele fiind denumite: Altarul, Turnul și Scaunul lui Dumnezeu, aflat într-un punct de belvedere, de unde Valea Alunișului este vizibilă până dincolo de Piatra Corbului. Accesul spre al treilea etaj este dificil, la fel și coborâtul, acesta fiind probabil motivul pentru care creatorii acestui complex au construit treptele de acces, rămase din păcate nefinalizate.
 

 

Scaunul lui Dumnezeu – Aluniș

 

Vestigiile rupestre de la Nucu (Bozioru)
 
Schitul Fundătura: are hramul “Schimbarea la față” și este situat în satul Nucu, la 2 km nord, pe Culmea Spătarului. Azi mai există doar biserica cu o singură sală săpată într-o stâncă izolată prăbușită de pe culme, în poiana de sub Piatra Țurtuduiului, la 746 m altitudine. Atestarea documentară (12 ianuarie 1679) printr-un hrisov de scutire dat de Gheorghe Duca, plasează înființarea sa în prima jumătate a sec. 16, iar dezafectarea sa are loc în 1864 în urma secularizarii. În acest interval a funcționat ca schit atât de călugări (pînă în 1791 și după 1825) cât și de maici (1791-1825). Parte dintre urmele de dăltuială par să indice o vechime mai mare decât perioada de propagare a creștinismului. Aici și găsit refugiu din calea năvălitorilor turci Sfânta Teodora de la Sihla.
 

 

Schitul Fundătura

 

Schitul Agaton: se află pe marginea unui povârniș, la 4,5 km nord de satul Nucu, pe Culmea Spătarului. Din ansamblu fac parte Agatonul Vechi, Agatonul Nou și Crucea Spătarului, aflate la 200–300 m depărtare una de cealaltă. Fără a se putea exclude ca funcția de lăcaș de cult să fie mult mai veche (tehnica cioplirii se aseamănă cu cea folosită la Aluniș, Piatra Îngăurită și Fundătura), existența sa este considerată din sec. 13. Un pomelnic grafitat existent la Agaton, începe cu Neagoe Basarab și cu Serafim (1649-1668), primul episcop al Buzăului. Prima atestare documentară certă provine din 1587, dar există date care coboară indirect atestarea în anii 1523-1524. După Războiul Ruso-Austro-Turc din 1735-1739 mănăstirea a încetat să funcționeze.
 
Agatonul Vechi (Dărâmătura): situat la 979 metri altitudine, pe buza unui abrupt dintr-un bloc piramidal de stâncă, puternic fisurat, este format din trei încăperi săpate într-un martor de eroziune. Urmele de cioplire (pereți, podea, firide) recompun cu greu o fostă bisericuță sau un sanctuar. Elementele de datare lipsesc, schitul dispărând înainte de sec. 16.
 
Agatonul Nou: situat la 972 metri altitudine, în partea de sus a unor boldane de gresie, la partea inferioară a unei stânci în care au fost săpate 5 încăperi, dintre care 3 serveau drept naos, pronaos și altar – pentru o biserică, una este situată pe una dintre laturile altarului și a cincea – aflată sub naos, unde în 1865 a fost descoperită o comoară, servea drept beci. Atestat documentar la anul 1580, are hramul “Sfântul Ioan Gură de Aur”. Pe marginile ferestrei din altar sunt incizate două pomelnice, cel din dreapta fiind din vremea lui Neagoe Basarab. Din cauza seismelor structura este avariată parțial iar schitul dispare în sec. 18.
 

 

Schitul Agatonul Nou

 

Crucea Spătarului sau Crucea lui Agaton. Local i se spune Crucea Spătarului datorită unei legende potrivit căreia „artefactul este datorat spătarului Cristea, în semn de mulțumire pentru ascunzișul oferit de Munții Buzăului lui și familiei sale fugare din calea turcilor și, ar fi fost suit în 1821 pe munte prin efortul a 12 perechi de bivoli.”
 
Ghereta: se află pe versantul de nord al culmii Piatra Șoimului, scobită în peretele abrupt dinspre Valea Ruginoasa la 1017 m altitudine și la 7 km de satul Nucu, fiind datată în sec. 16–17. Inițial a fost un altar de rugă către soare (sec. 4), mai tarziu chilie a unor călugari iar ulterior gheretă de pază a plăieșilor (cordunașilor) care păzeau granița. Este în ruină din cauza seismelor.
 
Bucătăria: este o firidă naturală dezvoltată în acelasi versant cu Ghereta, dar mai jos la 1004 m altitudine. Numele îi vine de la tavanul înnegrit de fum. Elementele de datare situează activitatea acesteia în sec. 18. Este în ruină, peretele din față fiind prăbușit. Interiorul conține un altar, iar în fata lui se află o piatră scrisă, probabil piatră de mormant, iar în mijloc se află o piatră netedă, probabil un altar de jertfă.
 
Bisericuța lui Iosif: este săpată la baza unei stânci piramidale, cu o usoară înclinare, aflată la 876 m altitudine și la aproximativ 3 km nord-vest de satul Nucu, pe versantul sudic al unei ramificații a Culmii Spătarului. Are hramul Sfântul Ioan Bogoslov și reprezintă cea mai frumoasă și mai bine conservată dintre sihăstrii. Prezența deasupra ușii de la intrare a simbolului paleocreștin ichtis, a condus la ipoteza că în acest loc a existat o biserică paleocreștină, datată în sec. 3 – 4 d. Hr. Prima atestare documentară este din 1587, în hrisoavele din timpul lui Mihnea Turcitul, care menționau despre biserica Sfântul Ioan Bogoslov dar și despre Montnău și Agaton. Ultima atestare documentară este din 1733, dispariția sa ca ansamblu monastic fiind legată tot de războiul din 1735-1739, deși folosirea sa a continuat ca locuință până în prima jumătate a sec. 19. Numele ei provine de la monahul Iosif care a locuit aici in sec. 19, fiind duhovnicul schitului Sf. Gheorghe din apropiere.
 

 

Bisericuța lui Iosif

 

Chilia lui Dionisie Torcătorul: este săpată într-un pinten numit Piatra Peșterii, sub culmea Crucea Spătarului, la o altitudine de 715 m și la 3 km de satul Nucu. În încăperea situată la înălțimea de 5-6 metri deasupra potecii și dotată cu ferestre săptate în piatră, se ajunge pe o scară de lemn fixată în lăcașuri. Datată în sec. 16-17 după majoritatea elementelor, câteva inscripții indică posibila origine aflată în preistorie. Alte opinii bazate pe existența crucilor de tip Malta, a ferestrelor în arc frînt și a unei cruci cu raze o situează în sec. 4-6 d. Hr. În interior sunt urme ale unui altar audian dar și de locuire ulterioară. Numele îi vine de la pustnicul Dionisie care s-a retras aici în sec. 19. Acesta se îndeletnicea cu torsul și țesutul lânii, de aici primind și “numele” de Torcătorul. În ultima parte a vieții Dionisie se va retrage la Mănăstirea Rătești, unde va trece la cele veșnice.
 

 

Chilia lui Dionisie Torcătorul

 

Piatra Îngăurită (Arseniile): se află la 8 km nord-vest de satul Nucu, la altitudinea de 993 metri, într-un grup de stânci din masivul Arsenia, la dreapta potecii ce duce prin înșeuarea de la Crucea lui Ioniță Coman spre lacul Hânsaru. Este parțial ruinată. Elementele de datare o situează în sec. 4-6, având ca argument incizarea crucilor de Malta sau extind originea în epoca dacică (având ca argument tehnica de folosire a daltei cu dinți fini). Biserica a avut hramul Sf. Apostoli, la ea rugându-se eremiții din jur.
 
Peștera Fundu Peșterii și Schitul Porfirie: se află la baza unui contrafort al Crucii Spătarului care înaintează usor pe axul central al Poienii Bordeielor, la aproximativ 717 m altitudine, la 250 metri de Schitul Fundătura si la 150 metri de Chilia lui Dionisie Torcătorul. Este o cavitate naturală dezvoltată pe o linie de fractură a rocilor, modificată usor de om în cele trei perioade de locuire: sfârsitul epocii bronzului și începutul epocii fierului (2000 – 1200 î. Hr.) când comunitatile culturale de tip Monteoru sau din vestul Europei practicau cultul armelor în urma progreselor realizate în domeniul metalurgiei, Hallsttat-ul târziu spre sfarsitul primei vârste a fierului (sec. 6 – 4 î. Hr.) si perioada feudală (sec. 13 – 18) când aici locuiau calugarii sihastri si închinatorii schitului rupestru Porfirie aflat nu departe de aici. Pestera este cel mai valoros monument al artei preistorice parietale, datorită bogătiei de reprezentări si a numărului mare de simboluri grafice realizate prin tehnica inciziei si a zgârierii pe perete a simbolului respectiv. Pereții pesterii, adevărată “arhivă” istorică si artistică, au fost acoperiti cu simboluri grafice care redau vârfuri de arme (lănci, săgeți sau sulițe) cu sau fără tijă (coadă de lemn), pumnale si alte semne specifice artei rupestre preistorice, cu similitudini în România (Basarabi, Sinca Veche, Sarmizegetusa sau Clisura Dunării) sau în vestul Europei (Spania, Franta, Italia) care redau arcul cu săgeata gata de lansare, pentagrama, figuri antropomorfe diverse, unghiuri, triunghiuri, diverse figuri geometrice, scara cu trepte în X, pomi etc. peste care s-au suprapus ulterior simboluri din feudalism: cruci, obiecte de cult, nume în neo greacă, litere chirilce, ani etc.
 

 

Inscripție peștera Fundu Peșterii

 

Vestigiile rupestre de la Ruginoasa (Brăeşti)
 
Peștera de la Culmea Pietrei: se află în arealul satului Ruginoasa din comuna Brăești la nord-vest, de-a lungul pârâului Pârscovel, la jumătatea distanței dintre Vîrful Vulturilor și punctul La Oale. Descoperită în 1975, pestera a fost locuită în sec. 15-16. În interior nu există elemente de datare, iar în exterior are o inscripție cu anul 7022 (1414 d. Ch.). Pe pereți sunt mai multe inscripții cu litere chirilice. Peretele pe care era săpată intrarea s-a prăbușit în urma seismelor. Lânga peșteră se află Stânca Vulturului, masiv a cărui structură a fost supusă în trecut unor temperaturi extrem de ridicate ca și când zeci de trambe de foc ar fi fost aruncate asupra sa.
 
Peștera Căsoaia: se află la 2 km nord-vest de Ruginoasa, pe malul drept al Bălănesei, pe partea vestică a Văii lui Șerb, într-un versant abrupt. Este compus dintr-o încăpere, o intrare înaltă și un etaj superior de tip galerie cu o lungime de aproximativ 9 metri (în prezent astupată) care dădea în altă incăpere ramasă neexplorată. Există inscriptii în chirilică pentru datare în sec. 16-17, dar și cruci de Malta inscripționate (caracteristice sec. 4-6) sau însemne pictografice. A servit drept ascunzătoare la vremuri de restriște.
 
Peștera Piatra Îngăurită (2): se află în arealul satului Ruginoasa la 1,5 km nord-est. Este o peșteră naturală amenajată de om pentru locuire, dar a fost folosită și ca loc de refugiu. Există elemente de datare pentru sec. 16-17.
 
Peștera Policiori (Piatra Ghiocii): se află în arealul satului Ruginoasa. Sunt două încăperi suprapuse ca un fel de terase naturale sau firide naturale de piatra, rezultate din adapatarea unei peșteri naturale, si dezvoltate în treptele structurale ale Culmii Ghiocii, la aproximativ 80-100 de metri deasupra Pârscovelului pe malul drept al acestuia, în fața vechii școli. Sunt elemente de datare pentru sec. 16-17 dar aici se regăsesc zeci de desene comparabile cu scrierea pictografică, podelele din piatra si pereții fiind plini de semne si figuri ciudate cu semnificații necunoscute cu mai multe linii, sori, braduți, spice, pomi, ciuperci, fulgi de zăpadă usor asimetrici, turnuri stranii cu multe trepte sau figuri umane stilizate.
 

 

Inscripție Peștera Policiori

 

Peștera Ușa Pietrei: firidă săpată în Culmea Pietrei care se află în arealul satului Ruginoasa, la 200 de m deasupra satului. Aparent neterminată, a servit probabil ca altar audian sau ca loc de observație. Există elemente de datare pentru sec. 16-17.
 
Vestigiile rupestre de la Cozieni – Pănătău – Nehoiu
 
Peștera Malul cu Gaură: se află în arealul satului de Bălănești din comuna Cozieni, fiind o galerie prăbușită în 1950. Există elemente de datare pentru sec. 16-17.
 
Peștera Vârful Cămăruței: se afla în arealul satului Begu din comuna Pănătău la 2 km nord-vest, pe Vârful Cămării. Azi distrusă de cutremure, era reprezentată de o singură încăpere. Există elemente de datare pentru sec. 16-17.
 
Peștera Înșelăției (Piatra Înșelăției): se află în arealul satului Nehoiașu din orașul Nehoiu între pârâul Siriu și lunca Pripor într-o fostă peșteră naturală amenajată, la 1,5 km de cătunul Jetu. Este obturată parțial și amenințată de prăbușiri. Există elemente de datare pentru sec. 16-17.
 
Peștera Gaura Tătarilor: se află în arealul satului Mlăjet din orașul Nehoiu. Ar fi avut inițial mai multe încăperi, dar în prezent este distrusă parțial de seisme. Există elemente de datare pentru sec. 16-17. Originea este naturală, cu amenajări antropice ulterioare.
 
Legendele Țării Luanei
 
Despre Țara Luanei bătrânii povestesc că, în vremuri demult apuse, în Munții Buzăului domnea Luana, o fiinţă atotputernică, un rege bătrân și înțelept, stăpân nu numai al meleagurilor ci şi al unei cetăţi străjuită zi şi noapte de un soare strălucitor, cu ziduri care atingeau cerul. Apărătorii cetăților erau viteji netemători de moarte care luptau numai pentru dreptate, iar regele le vindeca rănile cu apele fermecate din Valea Izvoarelor, Luana fiind cel care cunoştea leacul lor, având grijă ca de fiecare dată să-i tămăduiască pe cei răniţi în războaie. Cei ce se încumetau să folosească singuri leacul se îmbolnăveau şi mureau. Şi au trăit cei din cetate ani mulţi conduşi de Luana până ce au luat seama vrăjmaşi puternici, care mânaţi de pizmă, au venit înzăuaţi, în care de foc, şi au doborât soarele cetăţii. Şi când soarele s-a prăbuşit, pământul s-a cutremurat din temelii şi mare prăpăd a fost pe lume. De atunci pe locul cetăţii, mulţi ani nici iarba n-a crescut şi nici glas de pasăre nu s-a auzit şi nici picior de fiară n-a mai călcat. Despre toate astea vorbesc semnele tainice din peştera înţeleptului cunoscută ca Fundul Peşterii, unde, sub inciziile din epoca fierului a fost descoperită o scenă de luptă de domeniul fantasticului. Dinspre stele, Terra este atacată de o navă spaţială propulsată de un lung jet de flăcări. În întâmpinarea ei, de la sol, pornesc două rachete de interceptare. În faţa navei cosmice la stânga este un arc întins, cu săgeata îndreptată spre vehiculul spaţial.
 

 

Pământ ars din zona Țurțudui

 

La Fundul Peşterii, pe pereţi sunt desenate multe pumnale, vârfuri de săgeată şi de lance orientate cu vârful în sus, între sunt figurate zeci de linii. Potrivit lui Vasile Boroneanţ, acestea sunt pumnale de tip Akinakes, tipice perioadei sec. 6-4 înainte de Hristos. Imaginea este impresionantă si parcă ilustrează un atac, un război, poate chiar trâmbe de foc. Dovezile arheologice descoperite în perioada comunistă (unelte de silex, ceramică, segmente de tuburi etc.) au fost predate Muzeului Militar Central. Noutăţile arheologice descrise au fost filmate pe peliculă color 16 mm, pe materialul filmat fiind redat perimetrul aşezării. Cercetările realizate atestă că aşezarea a fost distrusă instantaneu de un foc mistuitor. Stratul de arsură se întinde pe toată suprafaţa aşezării, prezentând dovezi că zona nu a fost devastată de un incendiu întâmplător, aşezarea fiind distrusă şi incendiată cu o furie nemaiîntâlnită, iar pământul fiind ars pe o adâncime de jumătate de metru inclusiv în zona în care nu au existat construcţii sau arbori, semn că năvălitorii au intenţionat să ardă până şi pământul pe care a fost aşezarea. Întreaga regiune a fost distrusă şi a ramas pustie de atunci.
 

 

Pământ ars din zona Martiria

 

La Grunj la confluenţa râului Slănic cu pârâul Jgheab, în mijlocul văii albite de sare, se află o frumoasă “piramidă” de aproximativ 15 m înălţime, cu o cruce în vârf, care nu se topeşte niciodată, deoarece „muntele de sare” este format din … cenuşă vulcanică. Este posibil ca “vrăjmaşii în care de foc” să fi fost, probabil, norii de fum şi lava vulcanică, iar „marele prăpăd care s-a întâmplat atunci pe pământ” probabil în acelasi timp cu Popopul, localizat tot în această zonă, să fi apărut în urma unei erupţii devastatoare care a avut loc cu mii de ani în urmă la fel ca şi în celebrul dar nefericitul oraş Pompei.
 
Legenda Țării Luanei are legătură cu altă civilizaţie din altă parte a lumii, Sumer. Numele regelui Luana, nu se găseşte în limba română, dar există în scrierile sumeriene, însemnând „Cei pe care Anu îi păstorește” sau „Oamenii lui Anu”. Sumerienii aveau 12 zei-regi, iar când se năştea un zeu, cel mai bătrân trebuia să plece. Potrivit scrierilor sumeriene, Luana a fost unul dintre regii Sumerului, prediluvian, al treilea la număr. Istoricii nu au putut stabili de unde au venit sumerienii, popor care vorbea o limbă ce nu avea nimic comun cu o alta de pe glob, cu peste 5.000 de ani î.Hr. și s-au așezat între Tigru și Eufrat, pe locul Irakului de azi. În celebrul oras Babilon, fondat în anul 2500-2000 î.Hr., există continuarea mitului sumerian. Numele orașului provine de la Bab ilani, sau „Poarta zeilor”, unde zeii Anu și Ki, frate și soră, au avut mai mulți copii, pe care i-au numit anunnaki, sau „Cei veniți din cer”. Anu și Ki puteau zbura, erau înalți de 3 m, iar copiii lor s-au „unit cu pământence”, dând naștere unor uriași. „Biblia”, în Geneza, la capitolul „Stricăciunea oamenilor”, spune că „Fiii lui Dumnezeu au văzut că fetele oamenilor erau frumoase și din toate și-au luat neveste pe acelea pe care și le-au ales. (…) Uriașii erau pe pământ în vremurile acelea, și chiar și după ce s-au împreunat fiii lui Dumnezeu cu fetele oamenilor, și le-au născut ele copii, aceștia erau vitejii care au fost în vechime oameni cu nume” (Geneza 6; 2,3). Au fost oare regele Luana și supușii săi vitejii despre care se vorbește în Biblie, sau urmașii acestora?